Archive for the ‘Studii de campanie’ Category

Studiu de campanie IV: Presa despre… presă

Decembrie 14, 2009

–         analiza paratextualității unui dosar tematic –

 

prof.univ.dr. Sanda-Maria ARDELEANU

 

 Fundația FRANCOFONIA, cu sediul în București, editează o elegantă și profesionistă publicație periodică, revista Regard (tr.: Privire), aflată la numărul 42/15 octombrie – 15 decembrie 2009 asupra căruia ne-am propus și noi să aruncăm o altfel de privire, cea a lingvistului militant.

 Regard beneficiază de un comitet de redacție format în exclusivitate din jurnaliști și oameni de cultură francezi (Laurent Couderc, Patrick Gelin, Dedier Varlot), un secretar de redacție franco-român (Cătălina Singatin-Cindea-Spiridon) și o echipă de valoroși colaboratori, francezi și români, precum: Mircea Toma, Daniela Coman, Matei Martin, Nicolas Don, ș.a. Redactată în limba franceză, revista propune o privire, deloc superficială, bazată pe documente autentice de cea mai buna calitate, asupra realității românești ca parte integrantă și de forță a realitățiilor spațiului francofon. Fiecare număr al revistei deja prestigioasă supune dezbaterii un dosar tematic, cu un subiect tratat sub diverse unghiuri, din perspectiva valorilor promovate de mișcarea francofonă, cum ar fi: varietate și diversitate culturală, toleranță și valori comune.

 Dosarul tematic din ultimul număr al revistei Regard este dedicat realităților presei românești: „Les médias mis au jour”, sau, în traducere liberă, „cum se vede media românească dintr-o campanie prezidențială”.

 Studiul nostru focalizează interesul asupra unui aspect al textualității cunoscut sub denumirea de „paratextualitate” ca set de elemente specifice de însoțire și prezentare a textului propriu-zis: titluri, subtitluri, mărci de segmentare textuală, prefețe, coperți… Paratextualitatea numărului 42 al revistei Regard cuprinde și segmentarea conținutului în rubrici („Editorial”, „Întâlnire”, „Pe prima pagină”, sau dosar tematic, „Societate”, „Economie”, „Cultură”), investigația lingvistică pe care o realizăm oprindu-se doar la „à la une” sau dosarul tematic „Media la lumină”.

 Editorialul revistei, considerat de noi ca un element de introducere în textul dosarului tematic deci, un element de paratextualitate în raport cu celelalte texte, se intitulează „Pour une bonne presse” (tr.: Pentru o presă corectă) și este semnat de Laurent Couderc. Citez din acest text-manifest, direct în traducere: „Jurnaliștii români suferă. Ei sunt tratați ca superficiali, manipulatori, deseori chiar mincinoși. Sunt criticați din cauză că adesea, nu au altă opțiune decât cea de a fi «la cheremul intereselor „superioare”». Desigur, în această perioadă electorală, se produc abuzuri. Când un canal de televiziune își arogă dreptul de a fi purtătorul de cuvânt al societății civile, ne întrebăm unde au dispărut manualele de deontologie jurnalistică”. Fără a nega buna pregătire profesională a unor jurnaliști români, editorialistul francez reamintește o serie de principii ce ar trebui să ghideze pana jurnalistului: acesta nu trebuie „să scrie frumos” ci „să se informeze”, nu trebuie „să se recitească, satisfăcuți de el”, ci „să fie cât mai aproape de realitate”.

 Rubrica „Rencontre” (tr.: Întâlnire), cu interviul ce poartă titlul „La population n’a pas d’influence sur les élus” (tr.: Populația nu-și influențează aleșii) poate fi parcursă din semnificația unor citate având și rol de decupaj textual: tr.: „După mine, [Ioan Stanomir, fost șef al comisie prezidențiale de revizuire a Constituției] cea mai bună soluție pentru țară este un regim cu un executiv unitar de tip american”; „E greu de imaginat că un cetățean american sau francez ar accepta să voteze un anumit candidat în schimbul unui pui”; „Gigi Becali, deputat european, este un om din secolul XIX ajuns în mijlocul unui grup de persoane din secolul XXI”; „Nu cred că românii sunt mai pasivi, mai vegetativi decât alte popoare”. Această rubrică joacă același rol de paratextualitate în raport cu dosarul tematic al numărului, anticipând subiecte, genuri publicistice, actori creați de presă.

 În „à la une” – „Les médias mis au jour”, toate tipurile de presă sunt puse sub lupa jurnalistului: presa scrisă, radiofonică și televizuală. Titlurile, subtitlurile, chapeau-urile, citatele de autoritate, elementele semantice de decupaj textual ne conduc către o concluzie evidentă a investigației, formând o aură tematică „gris”: funcționarea presei românești, cu privire la perioada de campanie electorală, într-un context al (dez)informării manipulatoare, al corupției generatoare de false atitudini, al lipsei de libertate reală, al tinereții și fragilității democrației: (tr.:) „Presa serioasă a fost neglijată”, „Presa se neliniștește”, „Oligarhii din presa scrisă și audiovizuală – oameni ai puterii, ai banului care controlează principalii vectori de informație din România”, „Capitalul străin foarte prezent”, „Televiziunea română este ca o adolescentă”, „Media este peste tot dar, de fapt, ea nu există”, „Presa nu educă”, „Fracvențe joase”.

 Interesul analizei noastre se îndreaptă spre orientarea argumentativă și persuasivă a paratextualității acestui dosar tematic. Paratextul trădează o anumită intenție, o interpretare auctorială sau editorială a căror forță și valoare orientează lectura. Trebuie de menționat că paratextul îți construiește sensul doar în raport cu textul, el fiind, conform lui Gerard Genette, o formă de relații transtextuale caracterizate prin:

–         intertextualitatea sau prezența unui text în alt text (interviurile, citatele – „Televiziunea română este ca o adolescentă”,  „Părerea unui redactor șef”);

–         hipertextualitate sau relația dintre mai multe texte („Confesiunile unor jurnaliști”, „Publicul are cuvânt”);

–         arhitextualitate sau apartenența generică a unui text (textul – tip confesiune sau textul – tip cronică: „Cronica lui Mircea Toma”, „Cronica lui Nicolas Don”, „Confesiunile unor jurnaliști”);

–         metatextualitate sau comentariul unui text prin alt text (comentariile, explicații, critica textuală/discursivă – (tr.:) „Am pierdut simțul media, nu mai există reportaje, nu mai sunt analize, am trecut la o «youtubizare» a presei”; „Televiziunea vehiculează «noi valori» care participă la fenomenul de aculturalizare care are loc de la periferie către centru”; „Biserica și presa”; „Ziarele și televiziunile supraviețuiesc datorită patronilor lor, servindu-le interesele în detrimentul celor ale publicului”).

 Concluzia din „La Chronique de Nicolas Don” , „Journalistes en crise” este profund îngrijorătoare : (tr.) „La douăzeci de ani de la cucerirea libertății, grație căderii comunismului, jurnaliștii români sunt pe cale de a și-o pierde din nou. Atât din motive economice cât și politice !”

Anunțuri

Studiu de campanie (III): Candidat, teme și imaginar lingvistic într-o campanie prezidențială

Decembrie 11, 2009

Strategiile discursive ale categoriei vorbitorului – candidat diferă în funcție de o gamă variată de pertinențe, printre care: locul ocupat de vorbitor în categoria candidaților, ideologia exprimată, situația de comunicare. Primul criteriu referențial ne obligă să recunoaștem statutul de candidat alături de care se dezvoltă seria de contracandidați. Statutul de candidat este precizat destul de clar și de concluziile sondajelor de opinie care vorbesc despre „persoana cu cele mai mari șanse” sau „persoana care se situează deja pe poziția pentru care candidează”. Delimitarea celor două principale categorii de „candidat” (termen generic) nu este definitivă pe parcursul unei campanii electorale, un „contracandidat”, la un moment dat, putând glisa către statutul de „candidat” si viceversa.

Imaginarul lingvistic al candidatului / contracandidatului este diferit, primul construindu-și un discurs ce vizează atât menținerea votanților primului mandat cât și atragerea unor noi simpatizanți, cel de-al doilea recurând la discursuri de ofensivă, cu profunde accente de agresivitate, chiar violență în limbaj. El trebuie să șocheze, să marcheze puncte cu orice preț, să cucerească, să atragă simpatizanți pentru a-și constitui, practic, grupul de votanți.

În ceea ce privește imaginarul lingvistic într-un discurs, problema este foarte complexă. Un exemplu elocvent pentru studiul imaginarului lingvistic în cadrul discursului public îl constituie marele Arghezi care încalcă toate tabu-urile lingvistice ale limbii române, ca pamfletar insolent, dar foarte pictural. Arghezi este, probabil, cel mai incendiar si inventiv ironist român, cu neînchipuite nuanțe de limbă, îmbogățită cu fantezie grotescă și sporită cu absurd. Imaginarul lingvistic arghezian este de multe ori extrem de violent, mai ales în publicistica sa. Pamfletele lui sunt considerate cele mai feroce din literatura noastră. La el apare cuvântul atât de plastic ,,țepenism”, ce provine în mod evident de la substantivul ,,țeapă” și care se referă direct la ,,tragerea în țeapă” a viciilor românilor. Pamfletele argheziene sunt pline de agresivitate lingvistică, imaginarul său lingvistic întrecând limitele obișnuitului. Chiar Arghezi însuși mărturisea că ,,pamfletul se lucrează cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului , iar uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei. Deci, prin tehnica violentului imaginar lingvistic Arghezi reușește să convingă publicul.

Referitor la imaginarul lingvistic violent, Ruxandra Cesereanu (cunoscută și mediatizată poeta și prozatoare postmodernistă) a realizat un studiu atipic numit:,,Imaginarul lingvistic violent al românilor.”

Răsfoind presa romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în ultimii ani ai secolului al XX-lea, Ruxandra Cesereanu pare să identifice la renumiți publiciști români un limbaj violent, de unde autoarea deduce și un imaginar lingvistic violent. Primul publicist luat în discuție pentru violența imaginarului lingvistic folosit este chiar spiritul tutelar al culturii române moderne, Mihai Eminescu. Ruxandra Cesereanu îi studiază atent publicistica de la ,,Timpul” și descoperă trăsăturile unui limbaj publicistic violent și a cărui analiză ar putea fi greu acceptată de publicul românesc. Este interesant cum s-a pornit de la Eminescu, pamfletar la ,,Timpul” între anii 1877- 1883, numit ,,profetul mânios”, ,,castrator lingvistic” al liberalilor radicali, ai greco-bulgărimii și, de-abia în al treilea rând, al evreilor.

Al doilea autor invocat de Ruxandra Cesereanu este Caragiale. În cadrul imaginar său lingvistic, Caragiale folosește și el un verb interesant și ilustrativ pentru a sancționa viciile nației și anume, verbul ,,a înghimpa.”

Autoarea analizează presa românească de după 1947 cu violența sa intrinsecă, iar mai apoi, presa romanească postdecembrista de la ,,Dimineața”, ,,Azi”, ,,Adevărul” , ,,România Mare”. Analiza lingvistică a fost facută de Ruxandra Cesereanu și asupra a două reviste pamflet,  ,,Academia Cațavencu” și ,,Plai cu boi”, care au pedalat pe un carnavalesc extrem, luând în derâdere aceleași vicii ale nației române. Autoarea mărturisește că nu doar românii s-au manifestat în anumite cazuri printr-un ,,fratricid lingvistic”. Există destule popoare violente la nivelul imaginarului lingvistic, iar românii nu sunt nici cei dintâi, nici cei din urmă.

Analiza mărcilor de identificare a celor două elemente ce se constituie în cuplul dihotomic candidat/ contracandidat ne îngăduie să vorbim, alături de alți specialiști în domeniu, despre un alt cuplu terminologic:„marii candidați”/ „micii candidați”. „Marii candidați” sunt candidații care contează într-o cursă electorală, având o notorietatea politică importantă dar și un partid puternic care îi susține. Dimpotrivă, „micii candidați” sunt cei care fac jocul partidelor mici, dar și „candidați independenți”, care trebuie să „rupă” din electorat pentru ca, într-un tur doi, să-l verse în bazinul unui „mare candidat”.

Cât despre temele de campanie, acestea se reiau practic de la o campanie la alta: respectarea regulilor jocului democratic, teama de fraudare, corupția. Există un set stabil de teme de discurs electoral tradiționale căruia i se adaugă altele particulare, ce fac diferența de la o campanie la alta (pentru actuala campanie prezidențială: reforma statului, modernizarea țării, strategii și soluții din criza economică, financiară, politică și morală, blocajul instituțional).

Tonul discursului din (pre)campanie prezidențială din România 2009 este generat de criza mondială profundă, împrumutând mărcile naționalismului unei extreme drepte: „România se află în pericol”, „trebuie salvată țara”, și asta o poate face doar candidatul X, sau Y sau Z sau unul dintre contracandidați, „micii candidați”, dar toți oameni providențiali în discursul electoral.

Mesajul transmis de discursul electoral din actuala campanie prezidențială se volatilizează, până la dispariția definitivă. Discursul electoral este, de fapt, o materializare a imaginarului lingvistic venit din reprezentările sociale ale „marilor candidați”. Departe de a liniști electoratul, de a-l asigura, chiar prin promisiune, de a cultiva toleranța, discursul din campania prezidențială din România 2009 irită, intrigă, promovând chipul candidatului care nu mai are nimic de pierdut chiar dacă regurge la un discurs contradictoriu, ambigu și golit de substanța mesajului, transmis în ecou de media incendiară care invadează scena politică.

Majoritatea discursurilor din corpusul nostru de studiu înregistrează și fenomenul de polifonie a limbajelor mobilizate: candidatul/ președinte, candidatul/ președinte de partid, candidatul/ primar, candidatul/ politician independent, candidatul/ om de afaceri. Discursul odată produs devine automat obiect de referință la una dintre calitățile candidatului. Efemeritatea discursivă se transformă într-o multiplicitate discursivă, prin reluări lingvistice și iconice, prin reinstaurarea „discursului de după discurs” ca discurs fundamental de metamorfozare a mesajului originar, prin teme și strategii discursive în dezacord cu mesajul.

Prof.univ.dr. Sanda-Maria ARDELEANU

 

Studiu de campanie (II): Discursul electoral post-votare

Decembrie 11, 2009

Motto: „Libertatea își schimbă legile,pe când legile în natură nu se schimbă. De accea științele culturii sunt științe mult mai profunde și mult mai  grele decât științele naturii. Fiindcă aici avem două variante, nu una: avem aplicarea legii la cazul particular, ca și în legile naturale, și avem aplicarea normelor libertății la schimbarea legilor”. (Eugeniu Coșeriu, Lingvistica integrală)  

Analiza discursului mediatic se lovește mereu de acceași mare problemă: eclectismul, diversitatea și stufoșenia producției discursive media. Doar o zi de „recoltă” mediatică ne procură o confruntare serioasă cu un imens corpus de texte/discursuri greu de ordonat și, mai ales, dificil de interpretat.

Prima zi după votul din 6 decembrie în România ne-a permis constituirea unui corpus de lucru, reprezentativ și finit, în interiorul căruia formele semantice sau semiotice recurente ne-au condus, în cadrul unui moment discursiv special, spre identificarea unor mărci specifice „discursului electoral post-votare”.

Discursul electoral de campanie își extrage identitatea din producțiile discursive care apar, de multe ori brutal, în presa scrisă şi televizuală sau, mai puțin brutal, în cea radiofonică, pe parcursul evenimentelor de campanie. Aici, susținerea unei anumite ideologii sau a unei persoane – candidat determină, inevitabil aproape, contexte discursive în care producerea discursului de tip conflictual înlesnește formulări „extremiste”, aparent ireconciliabile cu discursul public civilizat. Se intră într-un „bulgăre discursiv”, la nivelul unei întregi societăți, care antrenează vorbitori dintre cei mai surprinzători în planul „emanațiilor” discursive. Normativitatea lingvistică și comportamentală sau atitudinală sunt transgresate sistematic, într-o situație de comunicare bazată pe „excepție”.

Evenimentul discursiv la care ne raportăm este integrat momentului discursiv din 7 decembrie. Selecția operată este obiectivă și are în vedere circulația cuvintelor, a formulărilor și structurilor semio-lingvistice. Unele dintre acestea sunt inedite, precum, de exemplu, comparațiile făcute de doi lideri politici marcanți, non-candidați, prin care partidele lor sunt asemănate unui „cățeluș” sau unui „iepuraș”. Alte structuri lingvistice vizează memoria discursivă colectivă: „niciodată împreună cu …”, „cel mai rău este…”. Prima zi după votare devine un moment discursiv de tranziție, în cadrul căruia clișeele electorale se contopesc cu noi formule ce țin de același registru electoral, însă produse într-un alt moment discursiv: prima zi după exercitarea votului de către cetățeni.

Memoria discursivă ne îndreaptă, de exemplu, către o altă raportare la cuplul lexical dihotomic scandal/liniște. Vorbitorii care și-au construit discursul de campanie electorală pe acest cuplu lexical (candidat, politicieni, analiști politici, jurnaliști) optează, și în momentul doi, prima zi după vot, pentru acceași schemă clișeizată dar, la nivel atitudinal, preferă primul termen al cuplului dihotomic invocat: „scandal” în numele jocurilor democratice, „identitate duală” a unui partid, „discurs antidemocratic” al altui partid, „înfierare cu mânie proletară” a principiilor democrației…

Putem aprecia că, așa cum se întâmplă în logica discursului confruntării electorale, și în momentul „zero” post-electoral, prima zi după votare, discursurile media fac evenimentul, iar media este participant activ la această construcție.

Analiza desfășurată pe noul eșantion reprezentativ ne pune în fața unei alte forme a aceluiași discurs electoral: discursul de deconstrucție semantică dar și semiotică (a se vedea „scena bucuriei” la aflarea rezultatelor exit-poll-urilor sau imaginile televizuale reflectând atitudinea candidaților vs atitudinea susținătorilor acestora în timpul ultimei confruntări electorale).

Noul discurs mediatic post-votare, un altfel de discurs electoral prelungit, ne permite să constatăm că, dincolo de corpusul de discursuri în sine, luarea în considerare a momentului discursiv de producere a acestora evidențiază o „instabilitate” discursivă şi o „heterogeneitate” discursivă proprii acestui nou moment discursiv.

prof.univ.dr. Sanda-Maria ARDELEANU

Studiu de campanie (I): Ce se întâmplă cu mesajul într-o campanie prezidențială?

Decembrie 11, 2009

Campania prezidentială reprezintă, și în România, un moment privilegiat de dezbatere, de proliferare a discursului public construit în condiții de maximă tensiune socială. Paroxismul informațiilor și al mesajelor provine dintr-un imaginar discursiv pe care îl regăsim în toată media, ceea ce îi conferă o importantă dimensiune socială. Ne întrebăm ce se întâmplă, în aceste condiții, cu mesajul, construit într-un moment discursiv particular și transmis într-o situație de comunicare mai degrabă improprie actului de comunicare, apoi purtat de valurile comunicării care îl deturnează sau îl anihilează, îl metamorfozează până la dizolvare.

Discursul public oferă vorbitorului posibilitatea de a-și urmări ideea centrală iar modul în care urmează să o susțină conduce, pe baza unei structuri – tip, la o înțelegere a ideilor, facilitând transmiterea și receptarea mesajului. Dincolo de realitatea discursivă, percepută în funcționarea dinamică a structurilor și interacțiunii dintre ele, dincolo de realitățile externe și instituționale, le remarcăm pe cele socio-psiho-lingvistice care țin de vorbitori și de proiecțiile lor asupra limbii sau imaginarul lor lingvistic.  

Presa scrisă și televizuală constituie astăzi principalul suport folosit în comunicarea publică de campanie. Discursul politic propus, prin media, unei întregi societăți înainte de vot, este prezentat de televiziunile care sunt departe de a fi neutre prin caracteristicile psihofiziologice și psihosociologice cu rol de caricaturizare a mesajului. Din acest punct de vedere, dacă odinioară politicianul se ferea de televiziune, astăzi, cu toate riscurile „manipulării manipulatorului”, ale „deformării mesajului”, ale schimbării sensului unui imaginar lingvistic ce se referă la relația directă dintre vorbitor și enunțul său, televiziunea, alături de celelalte forme de presă, devine un instrument sine qua non.

Întrebarea noastră este acum: ce se întâmplă cu mesajul construit și transmis într-un discurs mediatizat pe perioada unei campanii prezidențiale?

Analiza efectuată pe un eșantion de discursuri politice prelevat din campania prezidențială din România – 2009 ne permite să înțelegem câteva trăsături ale mesajului pornind de la parcursul mediatic al acestuia:

  1. înainte de a fi pronunțat, un discurs public politic electoral este, în general, anunțat, creându-se o stare de așteptare, mai lungă sau mai scurtă, în rândul destinatarilor. În acest moment discursiv, simplul anunț al discursului ce urmează a fi mediatizat crează un prim element de ordin semantic al mesajului discursului propriu-zis;
  2. vorbitorul produce un discurs cu un anumit mesaj, mai concret sau mai volatil, explicit sau implicit, direct sau subliminal;
  3. acest mesaj este preluat de televiziune, de presa scrisă și radiofonică și integrat într-un alt discurs sau alte discursuri, de cele mai multe ori cu un alt mesaj rezultat din promovarea tehnicilor de omisiune, de scoatere din context, redundanță, manipulare ;
  4. în final, reacțiile altor vorbitori la mesajul inițial al discursului originar „produc” noi mesaje, în cadrul unui „discurs de după discurs”. Astfel, la un moment dat, mesajul primar devine greu de identificat și de precizat, apelul la memoria discursivă fiind obligatoriu în cazul unei investigații semantice.

 

În aceste condiții de metamorfozare practic infinită a mesajului discursului electoral din campania prezidențială, aproape că nu mai este nevoie de mesaj. Simpla apariție a numelui este generatoare de valoare simbolică favorabilă, legitimându-i politicianului statutul instituțional și ameliorându-i statutul tehnic al discursului electoral. Paradoxal, nici politicianul nu mai crede în propriul mesaj sau nu mai știe dacă a formulat sau nu un mesaj  sau încearcă să-și convingă interlocutorul că a construit totuși un mesaj (exemplu:”Nu sunt un pion al nimănui, sunt mai degrabă o soluție… Cred că am transmis un mesaj”, F.C., 20 oct.).

Un politician englez afirma că „dacă un discurs își propune să îi convingă pe toți, el este cu siguranță ratat. Dacă își va propune să fie cea mai frumoasă încercare lingvistică rostită vreodată, el va fi lamentabil ca eficiență. Iar dacă nu își propune nimic, este posibil să iasă bine”. Sau, în același registru, o vorbă franțuzeasca spune că „un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic, dar să lase impresia că vorbește despre toate”.

Analiza evidențiază faptul că, în interiorul discursului politic de campanie, nu mai există, deseori, nici un raport direct și onest între conținutul mesajului, imaginarul lingvistic al vorbitorului și discursul construit. Elementele non-verbale devin prioritare în construcția mesajului, iar non-verbalul verbalizat este „ajutat” să devină determinant în transmiterea mesajului, chiar golit de conținut.

În aceste condiții, nu mai putem spune nici măcar că vorbitorul manipulează credința destinatarului deoarece, în multe situații, vorbitorul nu-și stăpânește sau evaluează corect impactul propriului discurs. Discursul electoral furnizează exemple de enunțuri care au produs rupturi definitive între grupări „prietene”, altele care au condus către apropierea unor formațiuni aparent ireconciliabile.

Rezultatul votului exprimă o configurație a imaginarului social asemenea rezultatelor sondajelor care exprimă o anumită „stare de opinie”. Mesajul și imaginarul se întâlnesc în discursul de campanie, importanța capitală fiind acordată respectării regulilor electorale ale democrației, în cadrul jocului discursiv, diferența dintre real și imaginar nefiind niciodată o diferență „în sine”. Ea este regula ce va efectua împărțirea imaginarului colectiv, instaurând configurația unei zile ca cea reală, a votării Președintelui României. Realitatea nu este decât un imaginar indus ca real de către regulile democratice invocate prin discursul public.

Prof.univ.dr. Sanda-Maria ARDELEANU