Archive for Octombrie 2010

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi implineste 150 de ani !

Octombrie 29, 2010

Omul, un cocor care zboară pe dinăuntru

 

De-ajuns să spui : Universitate, Copou, Eminescu.

De-ajuns să spui: Kogălniceanu, Studențime, Universitate.

De-ajuns să spui: IAȘI !

 

Era prin 1976-77. La Iași, în ambient sărbătoresc specific, mulțime de scriitori. Erau lucrările faimosului colocviu studențesc EMINESCU. Imi răsună în minte, bucuros, și acum.

Printre scriitori, între atâtea prezențe magnifice, Geo Bogza, părintele reportajului literar. Vorbea fermecător studențimii adunate ciopor în preajma sa.   Dacă ești tânăr și vrei să prinzi aripi, du-te și învață în Universitatea Iașilor…

Dacă ești tânăr și vrei să prinzi aripi…

Căci omul…

 

E un cocor care zboară pe dinăuntru !

 

Odată cu terminarea liceului pentru mine a murit o lume și a început alta în studenție.

De multe ori mă gândesc cu o ușoară nostalgie și mi se face dor de cursuri și de amfiteatrele cu miros de ceară și de toamnă,

și mi se face , iar, un dor năprasnic de colegi și de profesorii care și-au pus amprenta pe reușitele noastre de mai târziu.

 

E Toamnă, e Iași, e Copou, e Universitate !

 Straie de sărbătoare și astăzi…

 

Și cred că studenția nu te învață doar să te descurci singur departe de casă și de ai tăi, ci te ajută să crești emoțional, erotic și spiritual.

Aceștia sunt anii…păcatelor tinereții,

Acum înveți să iubești și apoi să încetezi să mai iubești,

Acum înveți să respiri singur și să te ridici

Ca să poți vedea lumea din jurul tău,

Înveți să ierți,

Să ai răbdare cu tine și cu ceilalți

și mai înveți că

Toate trec…

 

 

E Toamnă, iar!

 Bilanț de rod și bucurie, împliniri vrednice și temeinice.

E Toamnă / Doamnă iar!

Iași, Universitate, Copou…

 

Studenția înseamnă și pregătirea căii tale spre viață, universal provocărilor intense, îndrăznețe.

E perioada învățatului într-un timp record,

E perioada exersării logicii și memoriei, a acumulărilor rezistente.

E perioada uimirii și a iubirii.

 

 Tot în acest timp minunat am trăit alături de atâția colegi dragi(răspândiți astăzi prin viață și prin lume) goana după cărți și dragostea (care nu te va dezamăgi niciodată) pentru lectură.

 

Aici am cunoscut oamenii pe care îi voi avea toată viața drept model, acei profesori dăruiți și  dedicați formării studenților nu numai ca specialiști , ci și ca intelectuali, ca oameni.

Aici am avut / aici am aflat generos resursele unui extraordinar arsenal și izvor de energii,

Aici m-am construit ca om și ca dascăl.

 

Anii studenției sunt unici și ar trebui să fie,

Poate, cei mai importanți întru devenirea fiecăruia dintre noi.

 

G A U D E A M U S !

 

Iași, Toamnă, Universitate, Copou…

 

Și OMUL, și noi,

 și ziua astăzi nepereche învesmântată –

 

 Ca niște cocori care zboară pe dinăuntru…

 

de Dumitru Bradatan

Anunțuri

IOAN ALEXANDRU

Octombrie 26, 2010

Ioan Alexandru s-a născut la 25 decembrie 1941 în localitatea Topa Mică (judeţul Cluj), într-o familie de ţărani. A studiat la Cluj şi apoi la Bucureşti, unde a absolvit Facultatea de filologie(1968) şi studii postuniversitare în Germania cu preocupări pentru filozofie, teologie, filologie clasică(greacă şi ebraică), istoria artei. Funcţionează mai apoi ca asistent la Universitatea Bucureşti.

Poezia sa, de factură tradiţionalistă, evoluează de la o stare de frenezie în faţa miracolelor descoperirii  lumii şi a sinelui(vol. de debut “Cum să vă spun”, 1964)la un expresionism pe urmele lui Blaga(vol. “Viaţa deocamdată”,1965 şi “Infernul discutabil”).

Pentru prima sa etapă de creaţie, relevante sunt volumele mai sus amintite: “Cum să vă spun”, “Vămile pustiei” şi “Poeme”. Criticii vremii relevă motivele de bază ale acestei lirici tipice “poeziei tinere”, adică poeziei generaţiei antiproletcultiste: elanurile nestăpânite ale vârstei, un lirism ponderat şi conştiinţa unei răspunderi deosebite în faţa lumii.

Vizionară este la Ion Alexandru şi capacitatea de a surprinde zbuciumul tragic, neistovit, al viului în univers. Toate comunică în aceste nesfârşite urzeli şi destrămări enigmatice, huma şi carnea, sărurile şi ierburile, întunericul şi seminţele, fântânile şi cerul, laptele şi stelele, coama cailor şi plopii. Sentimentul nu ni se comunică atât metaforic cât mai degrabă prin sugestia felului cum îşi săvârşesc neostenite în jurul nostru chemările vieţii şi ale morţii. De dorul bărbaţilor duşi femeilor le cresc aripi şi „pleacă în zori în stoluri […] spre câmpuri uriaşe”. “Ceasul fierbe pe masă” , zăpada naşte din “burta verii”, iar “albinele se-mpreună de moarte în stup”(“Ca în paradis”).

Rădăcina ţărănească a poetului este în modul cel mai hotărât subliniată în mai toate poemele, cu o notă specială în “Cosmosul meu”, artă poetică cu influenţe naturaliste. Ioan Alexandru readuce în poezie păşunea cu arborii străvechi şi roiurile de furnici,murele coapte, lanurile ce dau în pârg, ciurdarii visători şi florile sau ierburile ce cresc până la burta cailor. Iarba, pomul, bivolul, ciurdarul pot constitui obiecte lirice pentru ca ele figurează un raport cosmic. Poezia nu este decât o încercare de a trece pe la suprafaţa acestor lucruri derizorii pentru a intui spiritul ce le pune în acord cu mecanismul universal. Poemul se întoarce în final spre o metaforă delirantă a participării la viaţa materiei:

“Bivolul meu aici să se hrănească/Fulgere lungi de caracatiţe/spuzate/în ochii lui cu timpul s-ar depune/aşa cum soarta farurilor în zăpuşeala mării./Când seceta va bate în pământ,/ţăruşi de sare şi pe piatră mută/ răgând bivolul meu/să-mi spargă-n coarne pieptul cu fântâni/şi-n hohote să năvălească-n mine.”

Poezia lui Ioan Alexandru înseamnă inspiraţie şi har. Este un mod de a-l scoate pe om din singurătate şi din uitare şi de a-i reda fiorul eternităţii. Poetul Ioan Alexandru încearcă să confere creaţiei un sens rapsodic,  în numele unei colectivităţi “străvechi” al cărei profet şi depozitar de înţelepciune se consideră. În perspectiva istoriei literare, el îi aminteşte astfel  pe George Coşbuc şi pe Octavian Goga, ca atitudine generală, dar ca dorinţă de refacere a unei arhaităţi autohtone “bisericite”, poetul continuă programul tradiţionaliştilor interbelici,  Lucian Blaga, Ion Pillat şi Vasile Voiculescu, lipsindu-i însă rafinamentul acestora.

Sedinta Grupului Ecumenic de Rugaciune – 26 octombrie 2010

Octombrie 26, 2010

 

IOAN ALEXANDRU-MAI PRESUS DE MOARTE IN IUBIRE.IMN PE CRUCEA LUI ISUS.

Ioan Alexandru,poetul care a ars ca un urias vulcan in umbra unei cruci peste care si-a sanctificat sufletul sau de suferind si martir.Un laic ce si-a daltuit imnele in granitul unei tari ce si-a pierdut de mult identitatea,cu vocea chinuita a lui Dumnezeu.Un poet urias si un mare spirit ce cutremura si icoanele atunci cand vorbea in desertul lumii noastre grabite ce,din pacate,il uita cu inocenta.

 

A fost poetul creştin preocupat de aflarea leacului identităţii noastre cultural-spirituale, de elogierea spiritualităţii, statorniciei, durabilităţii şi civilizaţiei neamului românesc. A scris cu sufletul şi inima, cărţile sale fascinând cititorul prin extraordinara forţă spirituală, prin dragostea de ţară şi neam exprimată prin puterea cuvântului înzestrat. Nimeni şi nimic nu a atestat literar, artistic, filosofic şi spiritual, atât de copleşitor, ţinuturile patriei noastre unde logosul este de nelipsit,ca el.

 Afost un mare poet care îşi dedicase viaţa credinţei în Hristos. Dar nimeni n-a cuprins ca el, în cărţile sale de imne, întreaga Românie profundă. Un om al bucuriei, era si un om drept. Un harismatic si un credincios ce si-a împodobit viata cu bucurie si bunatate.

 

Poet roman de poezie religioasa de inspiratie crestina, Ioan Alexandru a fost de asemenea un om profund implicat in viata poporului roman, un luptator pentru recuperarea identitatii lui crestine, un om extrem de activ in spatiul civic,spatiu ce si-a cerut,in mod misterios,jertfa la conferinta unde se auzeau in sala doar ingerii nerabdatori.

 

În rânduiala spiritului, adicã a existentei de sus, rostul pâinii este sã se prefacã în om, iar rostul omului este sã se prefacã prin jertfã si înviere, trup si suflet, în duh. Existã un prototip al acestei prefaceri, un prototip ale acestei umanitãti ce se transfigureazã: mama, a cãrei esentã christicã Ioan Alexandru o discerne si pe care nu o mai regaseste,decat foarte rar,in sufletele studentilor sai.

 

Constient cã realitãtile tãrii se depãrteazã aproape inexorabil de spiritualitatea obârsiilor într-o prefacere împotriva legãmântului dumnezeiesc al vietii si transfigurãrii ei în duh se implica in politica alaturi de seniorul COPOSU convins ca democratia crestina poate fi o solutie de salvare a neamului.

 

“Casă nu-ţi poţi face fără patru pereţi. Iar aceşti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperiş de şindrilă, cum sunt peste biserica aceasta. O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă”… spunea cu o tristete sfasaietoare marele poet crestin.

 

Dacã izbãvirea nu ne poate veni decât de la Mântuitorul Hristos, lucrarea eficientã a ei presupune o altã educatie, cu adevãrat crestinã. Omul este ceea ce este învãtând. Glasul sãu si al unor preoti striga în pustie, iar pustia aceasta nu era ascunsã dupã Cortina de Fier. El era constient si de dimensiunea planetarã a rãului.Dar sa stiti,pentru ca eu simt si cred,foarte putini dintre noi mai aud ecourile imnurilor sale sacre.

Ioan Manole

Aniversare Colegiul National „Nicu Gane”

Octombrie 24, 2010

Vineri, 22 octombrie, am fost invitata la celebrarea aniversarii a 140 de ani de la infiintarea Colegiului National “Nicu Gane” din Falticeni, ca prorector al Universitatii “Stefan cel Mare” Suceava, purtand insa cu mine si responsabilitatile mele de deputat dar si de dascal.

Cu emotie, inca de la inceput, in cuvantul meu, am amintit ca Falticeniul este locul meu natal si ca la acest prestigios liceu, mama mea, Livia Pavel a predat matematica in anii 1955-1956.

Nu pot sa nu remarc faptul ca Falticeniul este o oaza a elegantei spiritualitati sufletesti, un loc cu iz de carte buna si de oameni de calitate, care nu urmaresc neaparat atingerea unor trepte in ierarhiile profesionale, mai degraba cultivandu-si sufletul si formandu-si copiii in buna traditie romaneasca.

Marturisesc ca am privit intotdeuna cu usoara gelozie cercul de intelectuali rafinati, in care se intra greu dar odata acceptat poti ramane o viata, cu preocupari culturale si stiintifice. De aceea Colegiul National “Nicu Gane” are foarte multi prieteni, aceasta institutie fiind focarul  zamislirii si conservarii unor destine culturale de exceptie.

Cu mandrie pot spune ca studentii nostri proveniti de la liceul Nicu Gane se disting printre ceilalti tineri.

Constat cu bucurie cum, la Falticeni, rezista o baricada imaginara a luptei pentru calitate si performanta in invatamant. Ii salut pe toti colegii mei cu care, la sfarsitul anilor ’80 ma intalneam pentru a deplange destinul limbilor straine, spunand, nu o data, ca “va veni si vremea noastra”. Erau ani grei asa cum sunt si cei de astazi. Nu pot sa nu ma gandesc acum la cei trei dascali, dintre ei unul fiind din Falticeni, care se afla in greva foamei, considerand ca sacrificiul suprem nu este prea mare pentru apararea cauzelor ce tin de idealul educational.

Am facut la Falticeni si fac, chiar si prin aceste randuri, un apel de solidaritate lansand totodata rugamintea catre cele trei colege sa renunte la aceasta forma de protest si sa revina, alaturi de noi, in scoala, pentru a lupta activ, impreuna cu elevii nostri, pentru o reforma in educatie menita sa integreze scoala romaneasca in invatamantul European.

Le-am urat tuturor profesilor si elevilor acestui prestigios colegiu national, adevarata Sorbona a invatamantului romanesc, le urez aceeasi forta, tenacitate, putere de intelegere si de sacrificiu in nobilul scop al educarii tinerei generatii din Romania.

GAUDEAMUS!