„Parcursul european al Republicii Moldova ca prioritate națională”

(Klaus Iohannis, extras din Programul prezidențial “România lucrului bine făcut”)

Ca Președinte al României, îmi propun să construiesc un consens politic și social pentru a fixa ca prioritate națională parcursul european al Republicii Moldova, care a fost și va rămâne o temă majoră a României în context european. Comuniunea de limbă, istorie, civilizație și cultură fac din relația României cu Republica Moldova un episod unic la nivel european. Indiferent de culoarea politică a guvernării de la București, România are o datorie față de cetățenii de dincolo de Prut, derivată tocmai din această relație specială. Acordarea cetățeniei române pentru aceștia este consecința firească a unei asemenea asumări.

Un parteneriat strategic pentru aducerea Republicii Moldova în spațiul european este, de aceea, un imperativ politic major. Toți președinții și toate guvernele României au subliniat acest aspect, chiar dacă implementarea acestui deziderat a avut grade diferite de succes.

Republica Moldova este grevată în parcursul ei european de așa numitul „conflict înghețat” din Transnistria. Chiar dacă nu face parte din formatul „5 plus 2” de negocieri, România va trebui să militeze pentru ca nicio variantă de soluționare a conflictului să nu greveze asupra parcursului european al Republicii Moldova. Totodată, în negocierile privind parcursul european al Chișinăului, obiectivul aderării la UE nu trebuie să fie pus în balanță cu „dosarul transnistrean” și nici condiționat de acesta.

Drumul european al Republicii Moldova este încă lung, fără garanții formale de aderare la UE, de aceea eforturile viitorului Președinte al României trebuie să fie susținute și perseverente.

Există două tipuri de declarații publice privind Republica Moldova. Pe de-o parte, angajamentul ferm al Bucureștiului de a sprijini Chișinăul în drumul său european iar, pe de alta, ideea reunificării celor două state. Ar fi o eroare să le considerăm drept contradictorii. Avem, în acest moment, ca proiect politic asumat unanim – Președinție, Guvern, Parlament – ideea de sprijin european pentru Chișinău.

A pune „reunificarea” împotriva „integrării” e greșit și inutil. „Reunificarea” este alternativa pe care doar Bucureștiul o poate oferi și doar Chișinăul o poate accepta și beneficia de ea. Dacă cetățenii Republicii Moldova nu doresc reunificarea, nimeni nu îi poate forța, iar dacă o doresc, nimeni nu îi poate opri să o facă. Aceasta este consecința ultimă a relației speciale dintre cele două state.

Bătălia politică internă nu trebuie să împiedice elitele României să gândească relația cu Republica Moldova, în perspectivă post- sau ne- electorală, mai cu seamă dacă parcursul european al vecinilor de peste Prut se va încetini sau va fi blocat. La baza oricărui proiect major trebuie să existe un consens care trebuie construit, la nivelul societății, al clasei politice, al instituțiilor statului, Parlamentului etc. Președintele României va trebui să aibă un rol determinant în acest proces.

Singurul proiect de țară al României care a reușit a fost desemnarea integrării europene și euroatlantice ca obiectiv strategic național, iar reușita s-a datorat faptului că acest consens a funcționat, fie și tacit, pe trei paliere:

– consens societal (societatea civilă sub impulsul Academiei Române);

– consens politic la nivel de partide;

– consens la nivelul instituțiilor fundamentale (Președinție, Guvern, Parlament etc.);

– instituționalizarea proiectului (construcție instituțională care să dureze mai mult decât un ciclu electoral) și asumarea lui dincolo de culoarea de partid.

Aceasta a fost esența „Pactului de la Snagov”, inițiat și patronat la începutul anilor ‘90 de către Academia Română, semnat de toate partidele politice și asumat politic și social. Decizia strategică de a urma calea integrării în NATO și UE a fost primul proiect de țară, vizionar și coerent, al României democratice. Adoptat într-o conjunctură internațională prielnică, el a fost, în mod categoric, produsul voinței politice bine cumpănite a societății românești în ansamblul său. Existau și atunci tensiuni și animozități politice, dar s-a reușit consensul în numele interesului național.

Atât timp cât nu se va declanșa un proces similar în privința raportării României la Republica Moldova – poate tot sub egida Academiei Romane –  ne putem aștepta ca dezbaterile pe această temă să se desfășoare în continuare sub semnul improvizației.

Ca Președinte al României, nevoia de a construi un „nou Snagov” pentru societatea românească va fi cadrul în care îmi voi asuma problematica Republicii Moldova.

„Demografia – o provocare pe termen lung”

(Klaus Iohannis, extras din Programul prezidențial “România lucrului bine făcut”)

Viitorul Președinte al României trebuie să abordeze o provocare pe termen lung pentru națiunea noastră, o provocare despre care nu s-a vorbit în mod serios și responsabil la nivelul clasei politice: reducerea dramatică a populaţiei țării noastre și perspectiva accentuării acestui trend în următorii ani. 

În cei 25 de ani de la Revoluţie, populaţia a scăzut cu peste 3 milioane de locuitori, iar efectele acestei realități sunt deja observabile și, într-un viitor deloc îndepărtat, vor deveni din ce în ce mai pregnante. Dacă nimic nu se schimbă în abordarea acestei probleme și la nivelul funcționării economiei și sistemelor publice în ansamblu, scenariul este unul pesimist, cu o Românie ajunsă la jumătatea acestui secol la 14 milioane de locuitori, dintre care un sfert vor avea peste 65 de ani.

Fenomenul declinului demografic a afectat în mare parte și statele occidentale dezvoltate, fiind însă mai accentuat în țările foste comuniste, pe fondul șocurilor economice și sociale ale tranziției. Chiar dacă nu există răspunsuri universal valabile cu privire la cauzele acestui fenomen, ca națiune și societate, suntem datori să privim această problemă în perspectivă.

Declinul populației va însemna scăderea abruptă a forţei de muncă și va avea consecințe economice majore. Creşterea productivității şi volumului investiţiilor de capital vor fi insuficiente, chiar și în cele mai optimiste scenarii, pentru a suplini reducerea numărului de consumatori şi a forţei de muncă. Ne vom confrunta cu un PIB în scădere, în ciuda oricăror măsuri economice luate şi cu o presiune uriaşă asupra funcţiei sociale a statului, în special asupra sistemelor de asigurări sociale. Nici modificările din sistemul de pensii nu vor fi suficiente singure pentru a răspunde acestei realități.

Ca Președinte al României, consider că misiunea mea este să pun fundamentele unei construcții durabile în timp și să las în urmă răspunsuri nu doar la problemele curente ale societății, ci și la cele care vor afecta generațiile viitoare. Următorii 10 ani vor fi decisivi pentru evoluția și istoria acestei națiuni. Astăzi și în următorul deceniu, de fapt, dăm răspunsul la o întrebare crucială:  vrem ca România să existe ca națiune puternică și prosperă sau să rămână la periferia Europei? Depopularea ar fi, până la urmă, eşecul României, ca proiect de ţară.

Acesta este un viitor probabil, în condițiile lipsei de conștientizare și de acțiuni concrete, dar nu este un viitor obligatoriu. Avem exemplele altor state, precum Franța, care s-a confruntat cu o problemă demografică, dar care, printr-un set de politici coerente, a reușit să-i răspundă cu succes în doar un deceniu și este, astăzi, singurul stat european care nu se află în declin demografic. Așadar, se poate, există soluții.  În esenţă, modelul francez a presupus suport financiar, însă concentrat către familiile de salariaţi sau de condiţie economică medie şi un pachet de servicii de suport pentru familiile cu copii (creşe, grădiniţe, îngrijirea copilului). Linia generală era scăderea costului de oportunitate de a avea un copil.

Orice demers de răspuns la problema demografică pornește de la recunoașterea şi dezbaterea acesteia. Ca mediator între stat și societate, Preşedintele României este personalitatea chemată în cel mai înalt grad să iniţieze o asemenea dezbatere. Voi face acest lucru pornind de la o viziune a unei politici sociale centrată pe copil şi văzută ca investiţie în viitorul României.

Pentru orizontul anilor 2015-2020, voi propune spre dezbatere mai multe direcţii de acţiune. Prima dintre ele vizează ieşirea din mentalitatea de austeritate atunci când vine vorba de concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului şi adoptarea unor măsuri în acest sens care să nu descurajeze natalitatea.

A doua direcţie urmăreşte creşterea accesului la servicii de grădiniţă şi creşă. Putem avea în vedere inclusiv introducerea unor tichete pentru subvenţionarea costului acestor servicii, cu impact în bugetul gospodăriilor. În prezent, există asemenea tichete, dar ele sunt suportate exclusiv de angajatori, în regim voluntar.

În al treilea rând, în perspectiva anului 2016, ca Preşedinte al României, voi propune gândirea unui sistem de deduceri personale pentru persoanele fizice care realizează venituri potrivit Codului Fiscal, ţintit pentru persoanele care au copii în îngrijire. Spre deosebire de deducerile din prezent, cuantumul acestora trebuie să fie sesizabil în bugetul individual sau al gospodăriei. Măsura este menită să sprijine natalitatea responsabilă.

În fine, consider că este necesară întărirea capacităţii de planificare strategică privind politicile în domeniul populaţiei, prin care să fie gestionat riscul declinului demografic. Aceasta presupune depăşirea paradigmei copilului ca subiect al acţiunii de asistenţă socială (protecţia copilului) sau de combatere a sărăciei. Voi propune un pact naţional pe tema politicilor cu privire la copil şi populaţie, la care voi chema toate forţele politice şi sociale.

Problema demografică este direct corelată cu abordarea pe care o avem în domeniul economic, cu educaţia şi sănătatea, de aceea toate temele pe care le-am lansat în acest proiect prezidenţial converg într-o viziune unitară. Fără o clasă de mijloc puternică şi fără o economie competitivă, fără o îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei, fără o educaţie care să ofere şanse de viitor, fără un sistem de pensii sustenabil, nu vom putea răspunde eficient acestei provocări.

„Regionalizarea şi descentralizarea ca instrumente de modernizare şi reducere a decalajelor”

(Klaus Iohannis, extras din Programul prezidențial “România lucrului bine făcut”)

Ca Președinte al României, voi relua temele regionalizării și descentralizării. În 2014, încercarea de a construi un mare proiect național pe tema regionalizării a eșuat, pe de-o parte datorită destrămării alianței politice aflate la guvernare, pe de altă parte, ca urmare a unei viziuni extrem de simplificatoare a actorilor implicați în acest proces. Dezbaterea asupra regionalizării, atât cât a existat, s-a centrat mai degrabă în jurul unor proiecții politice și a răspuns unor preocupări legate de împărțirea influenței diferitelor partide și grupuri în administrațiile locale. Nu întâmplător, subiectele aflate în contradicție s-au rezumat la numărul regiunilor, la posibilele lor capitale și la mecanismele de alegere a structurilor de conducere regionale. Totul a culminat cu declanșarea unor controverse legate strict de interese locale, cum ar fi jurisdicția asupra porturilor sau a poliției.

Nu avem, până în momentul de față, o analiză realistă asupra consecințelor descentralizării în România, proces care durează de 20 de ani. Este un proces pozitiv fără de care, de exemplu, dezvoltarea unor orașe ca Sibiul, pe care l-am condus, nu s-ar fi putut produce. Dar aceste evoluții pozitive nu au fost liniare la nivelul întregii Românii. În multe locuri, descentralizarea financiară a însemnat mai degrabă adâncirea inegalităților de dezvoltare, decât armonizarea la nivel regional sau național. Această temă merită un proces de reflecție națională, proces pe care îl poate conduce Președintele României.

În același timp, discuția asupra procesului de regionalizare a pornit fără obiective și evaluări foarte clare. S-au încetățenit câteva stereotipuri: de pildă, că regionalizarea este cerută de Uniunea Europeană, ceea ce nu este adevărat, statele europene având modele administrative diferite; sau că regionalizarea este condiția pentru o mai bună absorbție a fondurilor europene, lucru care s-a demonstrat, de exemplu, în Polonia, dar care nu este neapărat obligatoriu dacă regionalizarea nu este însoțită de politici publice consistente.

Până la urmă, totul s-a limitat la o dezbatere despre cine și cum își adjudecă beneficiile politice ale unei reorganizări administrativ-teritoriale.

Ca Președinte al României, voi susține reluarea unei discuții serioase cu privire la regionalizare și descentralizare. Actuala împărțire administrativ-teritorială a României datează din perioada comunistă și transformările prin care a trecut nu i-au alterat fondul.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, proiectul de regionalizare-descentralizare reprezintă o nouă viziune asupra statului român şi a organizării administrativ teritoriale, proces care presupune realizarea unui transfer structural de amploare de servicii publice, competenţe şi fonduri din subordinea autorităţilor centrale, reprezentate de guvern, ministere şi agenţii naţionale, în subordinea autorităţilor locale, respectiv consilii regionale, judeţene şi locale. Prin componenta de regionalizare, procesul necesită modificarea structurii administrativ-teritoriale a țării prin înfiinţarea regiunilor administrative. Ca urmare, organizarea administrativă a statul român ar trece de la trei la patru nivele: (1) central; (2) regional; (3) judeţean; (4) local.

Ținta acestui proces trebuie să fie, pe de-o parte, eliminarea decalajelor de dezvoltare, iar pe de altă parte, determinarea unui efect de antrenare a întregii economii.  Experienţa mea personală în administrație îmi arată că practica descentralizării din România nu are nimic de-a face cu principiile dezvoltării regionale. Creşterea bugetelor locale a avut, însă, ca efect investiţii masive în infrastructura la nivel local, cum ar fi reţelele de apă şi canalizare şi infrastructura rutieră. Deşi aceste investiţii conduc la creşterea calităţii vieţii locuitorilor din zonele respective, efectul de antrenare asupra întregii economii este foarte slab, mai puţin de 7% din variaţia PIB pe locuitor fiind explicabilă prin această variabilă.

De asemenea, discuția asupra regionalizării și descentralizării nu va putea evita o analiză în profunzime asupra structurii administrative a României. Ne place sau nu, în ultimii ani s-a demonstrat lipsa de viabilitate a unor unități administrativ-teritoriale mici, temă de discuție care va trebui să devină subiectul unui consens între partidele politice din România.

„Reforma instituțiilor politice și administrative”

(Klaus Iohannis, extras din Programul prezidențial “România lucrului bine făcut”)

Misiunea mea, în calitate de viitor Președinte al României, ținând cont și de calendarul electoral, este ca, în anul 2015, să relansez și să impulsionez finalizarea dezbaterilor cu privire la schimbarea Constituției.

Desigur, modificarea Legii Fundamentale se află în sarcina Parlamentului, dar președintele poate deveni un catalizator al reluării dezbaterii și al construcției unui dialog în societate pe tema reformei constituționale. Ar fi total neserios ca acest proces să rămână nefinalizat din considerente de echilibru strict politic, mai exact datorită faptului că la un moment dat nu a mai existat o majoritate care să-l susțină. A fost, de asemenea, un semnal negativ faptul că dezbaterea despre modificarea Constituției s-a centrat strict pe elemente conjuncturale, cum ar fi procedura de desemnare a prim-ministrului sau raporturile dintre Președinte și Guvern. Consider că ar fi fost elemente mult mai importante – care țin de drepturi și libertăți, de raporturile corecte dintre stat și cetățean, de echilibrul între puterile statului – ce trebuiau să se regăsească în noul proiect de Constituție. Îmi propun, ca Președinte al României, să reinițiez această dezbatere, să construiesc consens și să mă asigur de finalizarea ei până la debutul viitorului exercițiu parlamentar.

A doua temă importantă a anului 2015 privește reforma de fond a legislației electorale, respectiv a sistemului de alegere a Camerei Deputaților, Senatului, președinților de Consilii Județene și primarilor. România nu-și mai poate permite un nou mandat parlamentar în condițiile în care actualul sistem electoral, profund distorsionat, generează anomalii precum creșterea numărului de parlamentari, obținerea de mandate cu un număr insignifiant de voturi și, în ultimă instanță, degradarea accentuată a încrederii cetățenilor în instituțiile democrației reprezentative. Avem cu toții datoria unei analize atente a sistemului electoral și a efectelor pe care acesta le-a produs în planul evoluției sau involuției democratice. Avem datoria de a conveni asupra unei formule de sistem electoral care să asigure reprezentativitate și care să fie durabilă în timp. Sistemul electoral nu poate fi modificat odată la 4 ani din rațiuni populiste sau din interesele conjuncturale ale actorilor politici care doresc să-și constituie, la un moment dat, avantaje în perspectiva alegerilor.

Aceeași abordare trebuie să fie valabilă și în ceea ce privește mecanismele elective la nivel local, în cazul primarilor sau al președinților de Consilii Județene. Trebuie să ne gândim în ce măsură modificările succesive ale legislației au întărit reprezentativitatea locală și controlul comunităților asupra administrației locale sau, dimpotrivă, au creat și consolidat sisteme de relații feudale, clientelare, în detrimentul cetățenilor.

A treia temă privește modificarea legislației partidelor politice, atât în privința condițiilor de înființare a unor noi formațiuni, cât și a finanțării acestora. S-a coagulat un puternic curent de opinie în favoarea modificării legislației privind înființarea partidelor politice, considerată prea restrictivă pentru cei care își doresc participarea la viața politică. Legislația nu trebuie să fie o barieră în calea libertății de asociere. În ultimă instanță, votul popular este acela care decide asupra viabilității unor structuri politice, și nu constrângerile legislative. Unii interpretează că aceste constrângeri au fost introduse pentru a prezerva un anumit status quo la nivelul partidelor politice mari. Ca Președinte al României, doresc să inițiez o asemenea dezbatere, considerând că libertatea de asociere trebuie garantată.

Finanțarea partidelor politice este o temă sensibilă a societății românești, la fel ca și finanțarea campaniilor electorale. Deși există mecanisme de control instituite printr-o lege modernă, adaptată realităților din societățile cu democrații avansate, aceste mecanisme nu au fost niciodată activate. Orice observator avizat poate constata că între cheltuielile raportate oficial de partide și costul vizibil al campaniilor electorale există discrepanțe enorme, fără ca acestea să fie în mod real evaluate și sancționate. O discuție asupra acestei teme este absolut necesară pentru sănătatea democrației românești.

Suspiciunile privind corupția electorală au fost prezente în toate campaniile electorale trecute. Ca Președinte al României, voi genera o dezbatere asupra necesității stabilirii unor limite financiare în ceea ce privește campaniile electorale. Cel puțin pentru următoarele două cicluri electorale, avem nevoie, cred, de o legislație extrem de restrictivă, care să stabilească foarte clar ce au sau ce nu au dreptul să facă partidele politice pentru a câștiga votul alegătorilor. Dacă vom reduce substanțial cheltuielile reale ale campaniilor electorale, dacă vom fixa maximal tipurile de cheltuieli care se pot face, avem oportunitatea ca suspiciunea despre cumpărarea voturilor să nu mai greveze asupra imaginii democrației românești.

În strânsă legătură cu aceasta, trebuie să reglementăm definitiv problema așa-zisului turism electoral, respectiv a listelor electorale suplimentare. Este profund incorect ca, la fiecare rundă de alegeri, condițiile de existență ale acestora să fie modificate în funcție de interesele și calculele electorale ale partidelor aflate la putere. Ca Președinte al României, voi invita partidele politice la un dialog pe această temă, solicitându-le angajamentul de a ajunge la o reglementare pe termen lung care să elimine orice fel de suspiciune asupra corectitudinii proceselor electorale. O societate democratică europeană nu își poate permite ca asupra rezultatului alegerilor – adică asupra voinței cetățenilor – să planeze întotdeauna suspiciuni.

O altă temă privește reglementarea votului românilor de pretutindeni. Comunitățile românilor din afara granițelor susțin, pe bună dreptate, necesitatea introducerii unor proceduri moderne care să le permită exercitarea dreptului de vot. Este vorba de votul prin corespondență, dar și de votul electronic. Ca Președinte al României, cred că statul român are datoria de a lua toate măsurile necesare pentru ca milioanele de români care muncesc și trăiesc în afara granițelor să aibă toate condițiile pentru a-și exercita dreptul fundamental la vot. Sunt în favoarea votului electronic și în favoarea votului prin corespondență, în condițiile asigurării unei depline securități, astfel încât să nu existe niciun fel de suspiciune asupra corectitudinii procesului electoral.

Un alt subiect subiect important al reformei politice privește relația dintre partide și administrația publică. Din 4 în 4 ani, partidele „ocupă” efectiv administrația publică centrală și serviciile ei deconcentrate în județe prin numiri politice, dar desfășurate sub paravanul unei legislații aparent legate de funcția publică. De fiecare dată, atunci când se schimbă culoarea politică a guvernării, urmează un proces masiv de înlocuiri în administrația publică, însoțit de conflicte. Acest proces ciclic perturbă funcționarea normală și eficientă a administrației din România. Trebuie să punem capăt acestei ipocrizii, în care recomandarea politică este decisivă la intrarea în sistemul administrativ, dar la ieșire toți funcționarii numiți politic își invocă, pe de-o parte, competențele administrative, iar pe de altă parte, stabilitatea în funcție pe așa-zisul principiu al depolitizării. Este limpede astăzi, după câteva alternanțe la putere, că modelul administrativ pe care ni l-am propus, respectiv funcția publică independentă dincolo de nivelul secretarilor de stat, este o ficțiune inoperantă în practică. Ca președinte, îmi propun să organizez o dezbatere națională și un consens al forțelor politice pe tema funcției publice în România.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT trebuie să ajungem la un model rațional al funcției publice care să aibă stabilitate și predictibilitate pe termen lung. Am în vedere un model care să fie și aplicabil, nu doar inspirat teoretic de “rețete europene”, care să fie real și profund, nu aparent. Dau un singur exemplu: nu putem îngroșa rândul corpului înalților funcționari publici cu foști prefecți care, la momentul numirii lor, proveneau din structuri politice. Obiectivul meu este ca, împreună cu toate partidele, să fixăm o departajare realistă de la nivel național până la nivel local a funcțiilor numite politic (așa cum se întâmplă în orice societate democratică) de funcțiile de carieră administrativă.

Cred că, dacă vom ajunge la un consens pe toate aceste teme care privesc reforma instituțiilor politice și administrative, vom putea considera că am reașezat viața democratică a României pe baze mai sănătoase pe termen mediu și lung.