Archive for 3 august 2010

“Haizerii din Ţara de Sus” de George Timu

august 3, 2010

– câteva reflecţii –

Prin această carte minunată, cu iz de vechi, dar izvorâtă din nevoia înţelegerii realităţilor de astăzi ca prelungire a tradiţiilor strămoşeşti, depresiunea Câmpulungului Moldovenesc, loc de trecere şi de popas, beneficiază de o nouă punere în valoare, dintr-o inedită perspectivă. De data aceasta, George Timu nu mai face referire la istoria zbuciumată a punctului vamal denumit Ocolul Câmpulungului încă de pe vremea statului medieval, trecut de cete de tătari puşi pe jaf sau de maramureşeni în căutarea libertăţii de sub suzeranitatea angevină.

După ce timp de sute de ani accesul în depresiune şi în aşezările omeneşti s-a făcut doar pe drumul ce lega Transilvania de Moldova, construit de-a lungul cursului apei, săpat în “terase” pe care ochiul geologului le deosebeşte şi astăzi, ocupaţia Habsburgică a făcut legături mai lesnicioase în această zonă.

Iniţial sat, în momentul anexării de către Imperiul Habsburgic, Câmpulungul devenea târg, pentru ca în 1794 Curtea de la Viena să-l declare oraş. Conştientă de bogăţiile solului şi subsolului, doritoare să le exploateze cât mai eficient , dominaţia Habsburgică a dorit să aducă populaţii calificate în minerit şi exploatare forestieră. Evident că bogăţiile exploatate trebuiau deplasate cumva şi astfel au ajuns căile ferate să străbată zona depresiunii Câmpulung.

După ce prima cale ferată din Bucovina, anume Nepolocăuţi- Cernăuţi-Iţcani, era construită în anii 1866-1869 (cit. I. Nistor), cu ramificaţia Dorneşti-Rădăuţi abia în 1889, în 1888 a fost construită calea ferată Dărmăneşti-Câmpulung, cu prelungire până la Vatra-Dornei, prin tunelul de la Mestecăniş.

Direcţia de Mişcare a Căilor Ferate Bucovinene se găsea la Cernăuţi, dar Direcţia Generală îşi avea sediul la Stanislavov, în Galiţia. Înglobarea căilor ferate bucovinene în cele ale Galiţiei a adus un import masiv de impiegaţi străini.

Ulterior, reţeaua de cale ferată s-a întregit prin edificarea lateralelor Vama-Moldoviţa, Pojorâta-Fundu Moldovei şi Vatra Dornei-Floreni-Dornişoara.

Domnul George Timu, feroviar cu trup şi suflet, om care realmente a iubit acest important sector de activitate ce-şi are propria istorie, rememorează pentru cititorii mileniului trei o meserie ce nu se mai regăseşte în alte zone, aceea de “haizer” sau “heizer” sau chiar “haiţer”, adică cel care întreţinea focul la cazanul locomotivei cu aburi.

În epoca trenurilor tractate de locomotive electrice, a TGV-ului sau a trenurilor pe pernă magnetică, o călătorie cu o locomotivă cu aburi, poate chiar şi pe o linie îngustă sau cu cremalieră, face deliciul nostru, nu doar al copiilor.

Cu o undă de nostalgie îmbinată cu regret, George Timu relatează cum, de la început, administratorii austrieci ai Bucovinei au adus “haizeri” de la Storojineţ şi Cernăuţi în dauna elementului muncitoresc autohton. Aceştia străbăteau zona binecuvântată a Bucovinei ducând în vagoane minereul de mangan de la Iacobeni, Cârlibaba sau Pojorâta, azbestul de pe Muntele Arşiţa sau apele minerale de la Poiana Negri.

La Capu Satului, în extremitatea estică a municipiului Câmpulung Moldovenesc, există şi acum Depoul de locomotive. Fiecare dintre aceste obiecte ce par neînsufleţite, ar putea povesti multe despre traseele pe care le-au străbătut, iarna şi vara, pe nămeţi sau pe arşiţă, cărând oameni, bunuri, minerale, trunchiuri.

Povestea locomotivelor « Thomas şi a prietenilor săi » (din Bucovina), precum cele din DVD-urile copiilor şi nepoţilor noştri, pare că s-a oprit. De fapt, ea merge mai departe…

Cartea Domnului George Timu ne este călăuză.

Reclame