Mă gândisem ca anul acesta, pe 15 ianuarie, să depun, simplu, un buchet de flori la statuia lui Eminescu din Suceava. Un telefon de la copiii mei de la Iaşi mi-a schimbat programul şi astfel am ajuns din nou la Ipoteşti.
M-am bucurat mult mai întâi pentru că invitaţia a venit din partea generaţiei tinere şi mi-am spus, încă o dată, că trebuie să credem în educaţie şi în valorile promovate prin familie alături de şcoală.
Apoi, m-am bucurat pentru că a fost o frumoasă zi de iarnă, cu soare şi nori, cu un praf de zăpadă peste codrii, dealurile şi câmpiile atât de dragi Marelui Poet.
În fine, m-au emoţionat cele câteva momente dintr-o dezbatere tradiţională în spaţiul Ipoteştilor cu prilejul acestei zile, a noastră, a tuturor românilor. O sală neîncăpătoare, arhiplină, mi-a permis să-i văd, de la balconul unde mai erau câteva locuri în picioare, pe iubitori de poezie, pe îndrăgostiţi pe viaţă de Eminescu, pe creatori de poezie, critici literari, directori de edituri, promotori ai reperelor incontestabile ale culturii naţionale. Români de peste tot, din apropiere şi mai de departe, din Cernăuţi şi Basarabia.
O atmosferă proaspătă cu intervenţii militante pentru prezervarea valorilor noastre culturale. Se pornea de la citate din Eminescu, se ajungea la ce spun românii de la Soroca despre idealul naţional şi unire, se citeau versuri noi şi vechi, se revenea la ce ne doare: politica statului român în domeniul culturii. “Nu e suficient ICR”-ul sau “cel mai bun ministru al culturii a fost Ion Caramaitru, pentru proiectele sale, ce se continuă şi astăzi” sau “Unirea românilor nu e posibilă, e inevitabilă” sau “Nu există o politică a statului în domeniul culturii” sunt doar câteva dintre aserţiunile care mi-au rămas în memorie.
Să-l citim şi recitim pe Eminescu pentru a deveni mai puternici astăzi!
